Biserica este ridicată la 1683 pe locul unei foste biserici din lemn , purtând hramurile Intrarea în Biserică și Sf. Elefterie. Ctitorul ei nu este altcineva decât Maria Rustea, fata unui negustor bulgar, a doua soție a lui Șerban Vodă Cantacuzino. Denumită mai târziu Doamnei, din prima parte a secolului al XVIII-lea, mahalaua în care era localizată, în fața fostului Pod al Mogoșoaiei, primește același nume: mahalaua Doamnei.Biserica se remarcă printr-o frumusețe deosebită, cu uși groase, bogat sculptate și cu ferestre armonios decorate. Frescele sunt opera zugravului Constantinos care lucrează și la mănăstirea Cozia. În altar cuprinde un epitaf din mătase roșie, cusut cu aur și lucrat, conform inscripției, de Doamna Maria, în 1683. Epitaful cuprinde chipurile lui Șerban Vodă, a Doamnei Maria și a doi dintre copiii lor, Io Gheorghiță Voievod - viitor ban și general austriac, și Casandra, viitoarea soție a lui Dimitrie Cantemir.
Localizată pe locul actualei Piețe a Universității, cu pristolul situat pe locul statuii lui Mihai Viteazul, biserica a fost ridicată în secolul al XVII-lea de către Andronache pârcălabul, fiind închinată lavrei sfântului Sava din Ierusalim. A fost reînnoită de către Constantin Voievod Brâncoveanu în 1709 prin intermediul marelui dregător Radu Dudescul.Lângă acest lăcaș de cult s-a deschis și prima academie grecească din România, Academia Sfântul Sava, fondată în 1679 de către Constantin Cantacuzino stolnicul, în timpul domniei fratelui său Șerban. Biserica dispare înaintea anului 1881, odată cu realizarea marelui bulevard din fața universității.
Biserica Colței este ridicată de către Colțea Doicescu în prima jumătate a secolului al XVII-lea. După Iorga (2008), aceasta este ridicată în jurul anului 1660. Biserica și terenul înconjurător sunt donate de către Doicescu mitropoliei Ungrovlahiei, în posesia căreia rămâne până pe la 1676-1677. Mai târziu, locul fostei biserici este cedat lui Mihai Cantacuzino spătarul care construiește o nouă biserică, cea actuală, în 1698-1699, având hramul sfinților trei ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan. În același ultim an, este întâlnită și sub numele de „mănăstirea Trisfetitele”. În 1709, în jurul său, Mihai Cantacuzino își ridică și spitalul cu același nume. În 1715, ridică și turnul Colței. Astăzi se întâlnește într-o formă asemănătoare cu cea din trecut în fața spitalului cu același nume, Colțea.
Biserica Rusă este este localizată pe strada Ion Ghica, vis-a-vis de strada Toma Caragiu. Este renumită pentru arhitectura sa rusească, având astăzi hramul Sfântul Nicolae-Ghica- paraclis universitar. Este ridicată între 1905 și 1909 la inițiativa ambasadorului rus Ghiers pentru rușii ce trăiau atunci în capitală. Iconostasul este sculptat în lemn și poleit cu aur, iar picturile interioare sunt realizate în ulei în stilul celor de la Muntele Athos. Este închisă în timpul primului război mondial, multe dintre obiectele de cult fiind evacuate către Sankt Petersburg. Este trecută, în 1935, sub autoritatea națională și devine disponibilă profesorilor și studenților Universității din București. Trecută iar sub jurisdicție sovietică în 1947, este redobândită de către români în 1957. Biserica suferă mici avarii în urma cutremurului din 1977, fiind reconsolidată. În momentul de față, pictura se află într-un stadiu de restaurare de mai bine de 15 ani.
Cunoscută mai degrabă sub numele de „Biserica Bulgară, numele ei oficial este „Biserica Sfântul Ilie”, purtând hramul Sfântului Prooroc Ilie Testiveanul. Biserica este localizată la capătul unei intrări din Strada Doamnei, în spatele caselor Lahovary.Construită pentru prima dată pe la 1725-1739 din lemn de către clucerul Radu Colțea, va face parte mai târziu din Hanul Colțea, fiind denumită Biserica Hanul Colței. Dăinuie până în 1841, când este dărâmată și reconstruită de către Lazăr Kalenderoglu, tatăl lui Nicolae Kalinderu, dar și arendaș la hanul de pe atunci.Renovat în 1954, este dată în folosință comunității bulgare din București, iar din 2009 a fost reactivată vechea parohie, Sfântul Ilie Hanul Colței. Sub aspect arhitectural, cuprinde trei nave în plan bazilical (22,5 x 13 metri). Peste pronaos cuprinde un mic turn-clopotniță.
Biserica Sf. Ioan cel Mare, denumită și Biserica sfântului Ioan zis cel mare sau Biserica Sf. Ioan Predetici, făcătoare de minuni, apare undeva între anii 1590-1593. Aceasta este ctitorită de către Andrei vistierul – socrul banului Preda Buzescu și de către fratele său Dimitrie la sfârșitul secolului al XVI-lea.Lăcașul de atunci a fost închinat mănăstirii Sf. Ilie din satul Zița din Epir. Construcția nu este viabilă, aceasta fiind năruită în secolul al XVII-lea. În 1703 este reconstruită de Radu Golescu și fiicele sale, Zoița și Ancuța. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, ea apare sub numele de Sf. Ion Crăstitel, adică Sf. Ion Botezătorul. A fost ruinată ulterior și dărâmată definitiv la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pe locul său se înalță astăzi curtea Palatului CEC Bank.
Construită la început exclusiv din lemn, ca urmare a rodului unor argintari sau zlătari, tradiția spune că a fost ctitorită de către Matei Basarab Vodă. Aceasta avea în posesie moșii din localitățile Târnova și Lipovățul, dar și câteva prăvălii în București. În anul 1715, Mihai spătarul Cantacuzino dăruiește bisericii tot spațiul din jurul său, atât cu pivnițe, cât și cu prăvălii. Ruinată în 1850, este reclădită de către egumenul Calistrat Livis, ocazie în urma căreia repară și încăperile încojurătoare ale bisericii. Biserica ar fi fost un loc cu multe secrete, aici fiind săvârșite numeroase crime. Oamenii cu averi însemnate erau atrași de către călugări și uciși, iar trupurile lor erau îngropate în subsolurile bisericii. Este restaurată pentru ultima oară în deceniul întâi al secolului XX, multe dintre chiliile dispărând deja.
Fost arhimandrit de Pogonianis la mănăstirea Ghiormei banul din hanul Grecilor, monahul Ionikie din Ostanița cumpără în anul 1722 câteva terenuri pe care ridică un han. Pe unul dintre terenuri era localizată o mică mănăstire, degradată, pe care o repară. Zidul de est al acesteia este dărâmat și construiește biserica Stavropoleos în octombrie 1724 .Ioanichie dăruiește biserica și hanul mănăstirii Goura, înainte de moartea sa din 1742. Acesta este înmormântat în biserică, iar, mai târziu, piatra de pe mormânt este ridicată și așezată în curtea bisericii. Supraviețuiește cutremurelor din 1790, 1793, 1794 și marelui cutremur din 1802, dar este grav avariată. Ca urmare a avariilor, în 1840, îi este dărâmată turla . Biserica se menține ca urmare a sponsorizărilor venite din partea domnilor și a vioevozilor fanarioți. Turla a dispărut fără urmă, undeva în secolul al XVIII-XIX-lea. Este restaurată în primele decenii ale secolului trecut de către Ion Mincu, elevii și urmașii săi .Se remarcă prin ghirlande și dantele de piatră unice, motive florare la ferestre, pe fațade sau în pridvor . Pridvorul cuprinde arcade în acolade frânte pe care se sprijină pe coloane de piatră decoare cu felurite sculpturi. Emile Guimet o consideră la începuturile secolului XX „o bijuterie a arhitecturii valahe”. Se remarcă iconostasul de lemn sculptat, donație a domnitorului Constantin Mavrocordat, dar și jilțul domnesc original. Porticul de lângă biserică, al cărui rol a fost de lapidariu , amintește de ansamblul din urmă cu două secole, în cadrul căruia se situa și biserica Stavropoleos – în preajma hanului cu același nume. Constantin C. Giurescu o numește „Gingașa ctitorie”.
Biserica apare undeva în jurul anului 1560, în trecut fiindu-i atribuit numele de biserica lui Ghiorma banul. În secolul al XVII-lea capătă numele de Biserica Grecilor, fiind închinată de greci mănăstirii Pogonianis. După dărâmarea clădirii din secolul al XIX-lea, pe locul altarului a fost ridicată o cruce înconjurată de un grilaj, dispărută și ea ca urmare a modernizării orașului. Pe locul ei s-a construit, mai târziu, Palatul Băncii Generale (1913), astăzi sucursală a BCR Lipscani.
Biserica Sf. Nicolae Șelari era localizată în fosta mahala a șelarilor. A fost construită spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cea mai veche atestare documentară referindu-se la anul 1677, dar aceasta este reclădită în 1700 de către negustorul Apostol Lazo și soția sa, Antița. Dovadă este pisania pusă de către Șerban Cantacuzino paharnicul. Nepoata lui Lazo închină biserica Sfintei Mitropolii. Aceasta este renovată în 1742, în timpul domniei lui Constantin Mavrocrodat în forma cunoscută și în planul baronului F. Purcel. Cade la pământ în urma cutremurului din 14 octombrie 1802 și este reclădită în timpul domniei lui Constandin Ipsilanti, în 1804. Dăinuie trainic până în 1860, atunci când ajunge iar într-o stare precară, fiind dărâmată în 1867 și ridicată încă o dată în 1868 de către regele Carol I. Este renovată pentru ultima oară secolul trecut.
Edificiul începe a fi construită pe la 1671 după înfățișarea mănăstirii Stenimachos, dar nu este finalizată. Aceasta este ridicată de către dragomanul Porții Panaiotache Nicusios Mamona pe proprietățile sale din nord-est în timpul domniei lui Antonie Voevod din Popești. În vechime este amintit un alt ctitor, Dobruș banul. În următorii ani devine o ruină. Aflată în curtea Hanului Sf. Gheorghe, construit de același Panaiotache, Brâncoveanu construiește și casele patriarhicești și cele egumenești. Toate lucrările sunt finalizate în 1705. Vechea biserică este demolată, iar în locul său este construită, un an mai târziu, noua biserică. A fost sfințită la 1707 de către Hrisant Notara, patriarhul care a locuit, pentru o vreme, în casele patriarhale ale bisericii. La Crăciunul din 1708 este săvărșită aici o mare slujbă de către amândoi patriarhii Hrisant al Ierusalimului și Gherasim al Alexandriei. Casele patriarhale erau folosite pentru scurtele vizite canonice ale prelaților din Orient ce vizitau Bucureștii. În 1718, biserica este distrusă de un mare foc, dar este reclădită în 1727 cu mic ajutor și din partea patriarhului Paisie al Constantinopolului. În interiorul bisericii au fost îngropate în secret, la 1720, osemintele readuse din insula Halki ale celui de-al doilea ctitor al bisericii, Panaiotache Nicusios, dar și trupul lui Ioan Voievod Mavrocordat, în anul 1719.Arde din temelie în urma focului din 1847, în urma numeroaselor renovări nemaipăstrându-se icio urmă din vechea înfățișare. Grădina actuală din jurul bisericii datează din 1847 după planurile de sistematizare alui lui Borroczyn.
Localizată în spatele Muzeului Național de Istorie a României, cunoscută în trecut sub numele de biserica de jurământ, vechea fundație a acestui lăcaș de cult a lui Badea Bălăceanul datează din domnia lui Matei Basarab. Ruinată, este refăcută în 1819 de către episcopul Buzăului Costandie Filiti. Arde din temelii în urma marelui foc din 23 martie 1847, izbucnit din casa vecină a bisericii, a Drugănescului. Este renovată iar în anul 1931, dar și după anul 2010.
Biserica Curtea Veche, cel mai vechi lăcaș de cult din București păstrat în forma sa autentică, este singurul edificiu din complexul Curtea Veche de atunci care s-a păstrat până astăzi. Stilul arhitectural tipic secolului al XVI-lea este unul clasic, caracterizat prin armonie în proporții, dar și fațade decorate, realizate prin alternarea cărămizilor cu suprafețe tencuite. Stilul, influențat de către cel baroc în secolul al XVIII-lea este dovedit prin portalul de piatră, adăugat la o reparație în anul 1715. De amintit sunt și cele două contraforturi (stâlp pentru consolidarea unui zid), unice la nivelul orașului. Numele bisericii derivă de la prima curte domnească a voieviozilor Basarabi. A fost paraclisul multor voievozi pământeni înainte de epoca fanariotă, perioadă când toată viața bucureșteană era concentrată aici. Nu se cunoaște cine a ridicat-o în forma sa inițială, ci faptul că, odată cu mutarea reședinței domnești de la Târgoviște la Timișoara, Radu cel Frumos construiește aici în 1462 un paraclis. La un moment dat s-a susținut că interiorul său ar găzdui trupul neînsuflețit al lui Mircea Voievod zis Ciobanul, decedat în Ardeal la 25 septembrie 1559. Actuala inscripție a bisericii îl amintește ca ctitor principal pe Mircea Vodă „cel bătrân”, cu fiul său, Pătrașco, și frații lui Pătrașcu, Radu și Mircea tânărul.Vechiul edificiu din secolul XV-XVI ar fi avut alte proproții față de cele actuale, dovadă fiind săpăturile arheologice, în urma căruia fundația amintea de forma bisericii domnești de la Curtea de Argeș. Este părăsită de către domnii fanarioți ai secolului al XVIII-lea, biserică dărâmându-se cu totul, iar terenurile vechii curți au fost scoase la vânzare, banii rezultați urmând a fi utilizați pentru Curtea Nouă.O parte din biserică este distrusă în urma Marelui Foc din 1847. Tot din 1847, poartă și hramului Sfântului Anton, odată ce vechea Biserică Sfântul Anton arde în totalitate în urma marelui foc. Barbu Știrbei încearcă refacerea ei în timpul domniei sale, dar fără rezultat, fiind distrusă o mare parte din vechea înfățișare. Astăzi este localizată în la intersecția Pieței Sfântul Anton cu Strada Franceză și reprezintă un obiectiv important pentru turiști, fiind cea mai veche biserică din București
Localizată pe locul actualei Piețe de Flori, la est de Biserica Curtea Veche, este construită în anul 1735, având hramul Sfântului Anton. Tot pe acest loc s-a găsit în a doua parte a secolului al XVI-lea Biserica „Doamnei Marii”, denumită și Biserica „Doamnei Stanii și a Doamnei Marii”, „biserica za Doamna” sau „biserica din jos a Curții”, distrusă în domnia lui Mihai Viteazul. Arde până la temelii în urma Marelui Foc din 23 Martie 1847, în urma căruia nu mai este recladită, iar o icoană a Sfântului Anton este salvată și mutată la biserica Sf. Gheorghe Vechi. Deasupra se ridică astăzi un monument fondat de către căprarul sârb Petre Ilici și familia sa. Piața de flori mai poartă și astăzi numele fostului hram al bisericii – Sfântul Anton. (Florescu, 1935). Pe fostul loc al bisericii apare astăzi o mică fundație în semn de simbol pentru aceasta.
Biserica Bărăției este ridicată de către padre Petre Pavel Bruni, italian originar din Perugia de confesiune franciscană, Veceli, rudă cu Domnul de atunci, Alexandru Iliaș Voievod, și de către venețianul Bartholomei Lucadello în anul 1633. La început, biserica era una mică, sub treizeci de metri pătrați, fiind închinată Sfintei Fecioare de pe muntele Carmel. Până în 1640 aceasta împreună cu altarul devine ruine, iar până în 1670 are loc degradarea completă a edificului. În timpul domniei lui Matei Basarab, din lipsă de credincioși, biserica a fost închisă. În 1672 are loc ridicarea unui alt edificiu catolic pe același loc. Aceasta este părăsită în 1792, ca urmare revenirii epidemiei de ciumă. O mare parte din biserică arde în urma unui foc din 28 august 1804, iar biserica și turnul său sunt refăcute la 1813. În 1821, este distrusă în totalitate de către o furtună. Este refăcută din nou și renovată de nenumărate ori până în zilele noastre.
Biserica închinată Sfântului Gheorghe este înălțată de către boierii din neamul Bălăceanului, ctitorul fiind vornicul Nedelcu. Situată astăzi pe aleea Pasajul Sfântul Gheorghe Vechi, a fost domiciliu al mitropoliților Țării Românești, posibil scaun mitropolitan până în anul 1660. Pisania ei actuală apare la 1849, pe vremea lui Ghica, dar conține informații eronate atât cu privire la ctitorii săi, cât și la anul fondării. Biserica a fost refăcută, de fapt, la 1724 de către Iamandi Dragul Chiurcibașa și de către soția lui, Smaranda. Biserica arde în marele foc din 1847, iar edificiul de azi nu păstrează nicio formă din fosta înfățișare.
Lăcașul de cult este construit de către boierii din Florești în secolul al XVII-lea. De ctitoria sa sunt legate anul 1691 și numele lui Alexandru, Mare Logofăt, fiul lui Ghiorma Banul. Inițial era construită din lemn. Neavând turle sau clopotniță, a fost rezidită la 1747, pe vremea lui Constantin Vodă Mavrocordat în urma rugăminților patriarhului de Antiohia Silvestru de a fi închinată acestei patriarhii cu toată averea ei din moșia Bolintinului din Ilfov. Astăzi mai păstrează doar forma primei biserici din lemn. Biserica actuală este localizată în Piața Națiunilor Unite, forma ei actuală datând de câteva decenii.