Selectați cuvântul dorit!

CALPÁC, calpace, s. n. (Înv.) Căciulă mare sferică sau cilindrică, de piele neagră, tivită cu blană scumpă, pe care o purtau domnul și boierii mari (mai târziu și negustorii străini). ♦ Căciulă purtată la unele uniforme militare. – Din tc. kalpak.

CONTRAFÓRT, (1) contraforți, s. m., (2) contraforturi, s. n. 1. S. m. Întăritură masivă de beton sau de zidărie în formă de pilastru, care formează corp comun cu un zid și care servește la mărirea rezistenței lui. 2. S. n. Fiecare dintre picioarele înclinate spre exterior ale unui turn de extracție. – Din fr. contrefort

DAGHEROTIPÍE s. f. Vechi procedeu de fotografiere, care fixa imaginile cu ajutorul unei camere obscure pe o placă de cupru argintată, sensibilizată cu vapori de iod și de brom. [Var.: daghereotipíe s. f.] – Din fr. daguerréotypie.

DREGĂTÓR, dregători, s. m. (În Țara Românească și în Moldova) Demnitar la Curtea domnească cu atribuții în Sfatul domnesc, în administrație, justiție, armată; p. gener. conducător; înalt funcționar. [Var.: (înv. și reg.) diregătór s. m.] – Drege + suf. -ător.

egúmen (egúmeni), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocși. Erau numiți de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înșiși) și prezentați Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituția lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnați de mitropolit și confirmați de Domnitor. – Var. igumen. Mt. igumin. Ngr. ἠγούμενος, cf. bg. igumen (Conev 108). – Der. egumenie, s. f. (demnitate de egumen), din ngr. ἠγουμενία; egumenesc, adj. (propriu unui egumen).

EMBATÍC, embaticuri, s. n. (Înv.) Formă de arendare a unei proprietăți pe termen foarte lung, în intervalul căruia arendașul beneficia de toate drepturile de proprietate. – Din ngr. embatíkion.

FONDÁCO s.n. (Italienism) 1. Prăvălie, magazin unde se vindeau diferite mărfuri. 2. Han medieval pentru negustori (mai ales pe coastele mediteraneene). [< it. fondaco].

IȘLIC (șlic) n. od. 1. căciulă domnească de sobol, purtată de Vodă și de Doamna: ișlicul Doamnei de samur era împodobit cu un surguciu alb NEGR.; 2. căciulă boierească, pătrată și îmblănită, a cării formă și lungime variau după gradul boieriei: fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui GHICA; 3. căciulă analogă purtată de boierinași și în cele din urmă de lăutari: Barbu Lăutarul poartă în cap o jumătate de șlic cu fund verde AL.; a călca pe colții ișlicului, a supăra, a pune piedici; a pocni la coada ișlicului, a lovi pe cineva unde-l doare: mă pocnește, vorba de pe vremuri, la coada ișlicului CAR. [Rus. ȘLIKŬ (și BAȘLIKŬ) = turc. BAȘLYK, căciulă: forma moldovenească șlic vine din rusește: cea muntenească ișlic direct din varianta paralelă turcească IŠLIK].

JILȚ, jilțuri, s. n. Scaun înalt cu spetează și brațe. [Var.: (înv. și reg.) jelț, jeț s. n.] – Din germ. Sitz.

LAPIDÁRIU, lapidarii, s. n. Colecție de pietre mari sculptate sau gravate (basoreliefuri, statui, pietre de mormânt etc.); loc în care se păstrează o astfel de colecție. [Var.: lapidârium s. n.] – Din lat. lapidarium.

LÁVRĂ, lavre, s. f. Mănăstire mare din unele țări ortodoxe, unde călugării locuiesc în chilii construite la distanță unele de altele, în felul caselor unui sat. – Din sl. lavra.

OLÁN, olane, s. n. 1. Piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperișurile unor clădiri. 2. Tub de argilă arsă, din care se fac canale de scurgere a apei, coșuri pentru fum etc. [Var.: olánă s. f.] – Ol + suf. -an.

PÂRCĂLÁB, pârcălabi, s. m. 1. Titlu dat în Evul Mediu, în Țările Române, persoanelor însărcinate cu conducerea unui județ, a unui ținut, a unei cetăți, având atribuții militare, administrative și judecătorești; persoană care purta acest titlu. 2. Administrator al satelor boierești și mănăstirești, în Evul Mediu; (mai târziu) primar (rural). ♦ Strângător de biruri, perceptor rural. 3. (Reg.) Comandant al unei închisori; temnicer. – Din magh. porkoláb.

POCLÁDĂ, poclăzi, s. f. (Reg.) Țesătură de casă mițoasă, de obicei din lână nevopsită, folosită ca pătură sub șaua calului, ca învelitoare sau ca așternut. [Var.: plocádă, plocátă s.f, plocát, poclád s. n.] – Din sl. pokladŭ.

PÓDINĂ, podini, s. f. 1. Pardoseală de scânduri la casă, la pod etc.; (înv. și reg.) fiecare dintre scândurile care alcătuiesc un tavan, un pavaj etc. ♦ (La pl.) Obligație, în Evul Mediu, a negustorilor (brașoveni) din Țara Românească de a întreține străzile din București pavate cu scânduri. ♦ (La pl.) Taxă percepută în trecut, la Iași, pe carele cu produse care intrau în oraș, în scopul întreținerii străzilor. 2. (Pop.) Suport pe care se clădește claia sau stogul pentru a le feri de umezeală; partea de jos a stogului. 3. (Reg.) Platformă de scânduri înălțată deasupra terenului, pentru a folosi ca loc de observație. 4. (Reg.) Podiș. – Din rus., sb. podina, ucr. podyna.

PRISTÓL, pristoluri, s. n. (În bisericile creștine) Masă din mijlocul altarului, pe care se țin obiectele necesare oficierii liturghiei; p. gener; altar. [Var.: (înv. și reg.) prestól, prastól s. n.] – Din sl. prĕstolŭ.

PRONÁOS, pronaosuri, s. n. 1. Parte a bisericilor creștine (situată la intrare) care precedă naosul. 2. Încăpere a unui templu grec, situată în fața sanctuarului și servind drept vestibul. – Din ngr. prónaos.

PORTÍC, porticuri, s. n. Galerie exterioară, mărginită de o colonadă, uneori cu arcade, care servește ca loc de adăpost sau de plimbare în jurul unei piețe, al unei clădiri etc. sau ca intrare monumentală într-un edificiu. [Pl. și: portice] – Din fr. portique, lat. porticus.

RĂDVÁN, rădvane, s. n. (înv.) Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai. – Din rus. rydvan.

REMÍZĂ, remize, s. f. I. 1. Situație în care doi șahiști angajați într-o partidă consimt reciproc asupra unui rezultat de egalitate; partidă de șah terminată la egalitate. 2. Plată făcută (unui lucrător comercial) sub forma unei cote procentuale din vânzări; (concr.) sumă de bani acordată în acest fel. II. 1. Construcție prevăzută cu instalații de spălare și de ventilare, precum și cu un mic atelier de reparații, folosită pentru adăpostirea vehiculelor auto, a uneltelor, a locomotivelor, a vagoanelor etc. 2. Pădure sau tufiș plantat care servește ca adăpost pentru vânatul mic. – Din fr. remise.

SĂIDĂCAR m. (din sahaĭdacar, d. sahaĭdac). Mold. Vechĭ. Făcător de sahaĭdace, arcurĭ și săgețĭ (Iorga, Negoț, 173). – Și săĭdăcar și sehăĭd-.

ȚARIGRAD n. numele slavon și vechiul românesc al Constantinopolii (Țarigrădean). [Slav. ȚARĬGRADŬ, – lit. oraș împărătesc (din ȚARĬ, împărat, si GRADŬ, oras).