Hanul Greceanu-Dedu se găsea pe spațiul cuprins între actualul Bulevard Regina Elisabeta și strada Doamnei, în jurul bisericii cu același nume. Acesta a fost construit pe terenul dobândit de către stolnicul Radu (Răduceanu) Greceanu la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Inițial, stolnicul construiește pe el case de locuit, cu ziduri groase și pivnițe adânci, dar și clădiri mai mici cu prăvălii, toate cu scopul de han.Nu este cunoscută data exactă de înființare a hanului, ci se presupune că acesta ar fi fost clădit imediat după dobîndirea terenului mai sus menționat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În timpul revoluției de la 1821, boierul Greceanu și familia se refugiază afară din București, iar hanul este vândut în 1827 negustorului cojocar Diamandi Dedu, proprietar până în ultimul său ceas. Sub „domnia” lui Dedu, hanul este renovat și sunt înălțate zidurile acestuia. După moartea sa din 1832, hanul ajunge în posesia urmașilor Dedu. La parter, hanul dispunea de prăvălii, iar la etaj camere și apartamente de închiriatHanul va adăposti în 1840 renumita cofetărie a lui Constantin Lefteru (Alexandru Elefterescu), iar în anii următori, magazinul de costume pentru diferite ocazii al germanului Waremberg. Aici introduce negustorul Carol Kappe și lămpile cu ulei de rapiță, ce urmau a fi folosite în camere. Ajungând într-o stare avansată de degradare, în deceniile șase-șapte ale secolului al XIX-lea, etajul hanului a fost dărâmat. În deceniul următor, parterul este vândut mitropolitului Nifon care, în 1900, înalță pe terenul fostului han Palatul Nifon Mitropolitul, la parterul căruia s-a găsit pentru o lungă perioadă de timp magazinul "Confecția".
Hanul era localizat pe Podul Mogoșoaiei, la nord de Pasajul Macca și la sud de Strada Doamnei. Numele derivă de la văduva unui macedonian, Castriș, pe numele ei Safta Castrișoaia și datează din secolul al XIX-lea până la sfârșitul acestuia. Ultima prăvălie din acest han, fondată în 1853 de către cismarul Apostoleanu, datează până în 1940. Clădirea găzduiește actualmente un restaurant.
Mănăstirea Butoiul, denumită după numele satului din județul Dâmbovița, a fost închinată mănăstirii Golgota de la Sfântul Munte. Aceasta avea în București un han, denumit Hănișorul sau Hanul Golgota. Hanul era localizat la contactul dintre străzile Doamnei și Academiei. Nu se cunoaște anul de construcție al acestui han sau modul în care mănăstirea a intrat în posesia sa. Nu era un han de prăvălii, ci ci unul dosnic care adăpostea călători mai nevoiași. Se cunoaște faptul că, în anul 1863, hanul este într-o stare avansată de degradare, o ruină, care nu face decât să îngusteze trecerea. După cinci ani și jumătate de corespondență între oficialități, în anul 1868, hanul este dărâmat. Pe o parte din fostul han se regăsește astăzi Imobilul Adriatica.
Hanul Câmpineanu-Serafim-Villacrosse era situat pe Podul Mogoșoaiei, în zona actualului pasaj Macca-Vilacrosse, între hanul Filipescu și Castrișoaiei. Printr-o împrejurare necunoscută, în anul 1759, casele și terenul din zona viitorului han ajung în posesia unui negustor grec, Lamba Scutara, cumpărate câțiva ani mai târziu de către marele vornic Scarlat Câmpineau.Se presupune că boierul ar fi transformat așa-zisele case în han pentru a-și spori venitul. După moartea lui Câmpineanu de la începutul secolului al XIX-lea până undeva în anul 1830, hanul purta numele Câmpinencei, soția răpostaului. După moartea acesteia, hanul ajunse în posesia unuia dintre cei 5 fii, Ioan, iar în 1832 este cumpărat printr-o licitație de către Frații Serafim. Ginerele francez Xavier Villacrosse al unuia dintre cei doi frați, Petrache Serafim, întră în posesia hanului începând cu anul 1846, acesta purtând numele de Villacrosse. O parte a hanului este dăruită de către soția răposatului ginerelui Mihalache Macca. Mai târziu, partea hanului dintre cele două viitoare pasaje este vândută unui negustor evreu care zidește un hotel și o cafenea, denumite „Stadt Pesth” (Crutzescu, 2014).La capătul aceluiași secol, pe terenul fostului han se deschide un pasaj occidental grandios în formă de potcoavă alungită, ce adăpostea pe cele două etaje zeci de prăvălii. Acest pasaj își câștigă renumele de Pasajul Macca-Villacrosse, după ginerii văduvei Maria Serafim. La etaje, până înainte de cel de-al doilea război mondial, erau localizate camere de închiait. Aici a fost localizat primul sediul al Bursei din București. Pe vremea comunismului purta numele de Pasajul Bijuteria, iar astăzi adăposteșe un pasaj cu restaurante și cafenele.
Hanul Filipescu, deși unul mai mic, dar foarte căutat, era localizat la capătul străzii Lipscani, la contactul cu Podul Mogoșoaiei, peste drum de casa baronului Meitani. Acesta este construit după 1700 și este cunoscut până după 1900 sub numele de hanul Filipescului, după ziditorul său, Constantin căpitan Filipescu. După moartea acestuia din anul 1713, el este revândut și ajunge pe mâna slujitorului lui Constantin Brîncoveanu, Iordache. Mai târziu, ajunge în stăpânirea mănăstirii Văcărești.Nu se cunosc prea multe despre evoluția hanului de-a lungul secolului al XVIII, ci doar faptul că, în 1802, acesta este eliberat cu scopul de a fi întrebuințat pentru grajdurile Înaltului Hasan Pașa ce însoțea noul domn Constantin Ipsilanti. Începând cu 1840, din motive necunoscute însă, poartă numele de Hanul Sfântul Gheorghe. Hanul avea la parter 11 prăvălii, iar la etaj un număr de șase apartamente, unul dintre care fusese închiriat Ministerului de Interne pentru Serviciul Sanitar. Pe lângă acestea, hanul mai dispunea de cinci camere în curtea interioară, două beciuri, un grajd și un șopron.Printre produsele comercializate în prăvăliile din han se numărau materiale textile din vest sau borviz de Borsec. Hanul intră în posesia statului în urma legii de seculizare din 1863, iar în 1871 este scos la vânzare. În 1874, pe terenul fostului han se construiește Palatul Dacia, în care și-a avut redacția ziarul conservator „Timpul”, redacție în care lucra Ion Slavici sau Mihai Eminescu.
Hanul Damaris este denumit după boierul grec Ion Damaris, teren în stăpânirea căruia intră în 1793 și care a aparținut Mariei Cantacuzino, fiicei lui Matei Cantacuzino. În urma tranzacției, boierul intră în posesia mai multor case. Acestea erau situate pe Podul Mogoșoaiei, în fața Hanului Zlătari, la Nord de Hanul Sf. Ioan cel Mare și la sud de casele baronului bancher Meitani.După nici cinci ani de zile, în 1793, Damaris moare, iar casele rămase în urma sa au fost utilizate ca hanuri, eveniment care s-ar fi petrecut între 1820-1830. În 1850, hanul începe a se numi „Otelul de Franța”, devenit după 1881 „Hotel de France” și, mai târziu, „Hotel Lafayette” până în 1977, grav avariat de cutremur, atunci când a fost și demolat. Între prăvăliile sale de pe la 1877, era și un coafor, iar mai târziu, în 1905, în sala de jos a hotelului se instalase și un cinematograf. Hanul poate fi localizat astăzi pe locul complexului Business Financial Plaza, peste drum de Biserica Zlătari.
Hanul Sf. Ioan cel Mare a fost construit pe locul actualului Palat CEC. Nu se cunoaște momentul de apariție al hanului, nici principalele etape în evoluția sa. Cert este că acesta a apărut după ce biserica închinată Sfântului Ioan cel Mare (construită cu mai bine de patru secole în urmă) a fost refăcută în timpul domniei lui Brâncoveanu, în primii ani ai secolului al XVIII-lea. Egumenii și călugării mănăstirii iau hotărârea construirii hanului cu același nume, văzând pilda celorlalți.Ca model pentru ridicarea hanului a fost hanul Grecilor, construit în etape, progresiv, ci nu după un plan în prealabil. La început au fost clădite ziduri înalte și două porți de stejar, una de intrare și alte de ieșire. Între ziduri erau localizate un șir de construcții mici și mari, cu un număr ridicat de odăi, dar cu puține prăvălii. Hanul își recapătă renumele în urma icoanelor făcătoare de minuni din mănăstirea Sf. Ioan cel Mare. În 1789, în urma ordinului lui Nicolae Mavrogheni, aici au fost depozitate munițiile de război, iar un secol mai târziu, prăvăliile erau ocupate de vestiți negustori.Tot aici apare la 2 iulie 1845 un mare magazin-expoziție pentru industria mobilei de la Budapesta. În 1852, Sfatul Orășenesc dorește dărâmarea unei părți din construcțiile interioare ale hanului, decizie care este amânată. După promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstirești, este alcătuit un plan edilitar de înfrumusețare a Capitalei, iar hanul este demolat în anul 1875. În fostele case egumenești se instalează până la demolarea acestora primul sediu al Casei de Depuneri, dărâmat și el ulterior. Biserica este demolată prin anul 1895. Pe locul hanului și al bisericii, este finalizat, începând cu anul 1900, Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (Palatul C.E.C.), astăzi sediul CEC Bank.
Hanul Zlătari era localizat în jurul bisericii cu același nume, între actualele străzi Lipscani și Stavropoleos. Nu există dovezi concrete cu privire la apariția bisericii, ci, după tradiția orală, aceasta ar fi fost construită de către zlătarii domnești (țigani strângători de aur ai domnilor cu organizare proprie) în secolul al XVI-lea.Biserica inițială din lemn, ar fi fost dată jos de către spătarul Mihai Cantacuzino în anul 1705, fiind clădită una din zid ce avea și prăvălii și pivniță. Hanul apare undeva tot la începutul secolului al XVIII-lea. În 1850, biserica devine ruină, iar Calistrat Livis o renovează. În timpul războiului ruso-turc, hanul devine un fel de arsenal militar, iar în anul 1828, generalul Michelson al armatei rusești își instalează cavaleria în hanul Zlătari.În 1839, etajele superioare ale hanului devin sediul ministerelor Departamentului Dreptății (Justiției) și Departamentului Instrucțiunii Publice. În 1866, tot aici se instalează cazarma Gărzii Orășenești (Garda Civică), recent înființată. În 1871, Ministerul Cultelor iau în arendă trei prăvălii și un apartament cu șase camere, an în care, la etajul superioar al hanului funcționa și gimnaziul „Matei Basarab”.Sub aspect negustoresc, hanul a avut 29 de prăvălii, pivnițe și magazii foarte mari. Acesta a fost sediul bancherilor bucureșteni, printre acvititățile lor numărându-se și cămătăria. În 1852, aici se deschide un coafor, îar în 1880 o cofetărie. Hanul era compus din parter și un singur etaj, adăpostind prăvălii, dar și apartamente. Acesta a adăpostit până în 1903 și renumitul magazin de încălțăminte „orașul Atena”. Hanul este dărâmat în anul 1903.
Constantin Mavrocordat ridică, pe locul unei foste biserici din lemn, biserica de zid și piatră Sf. Spiridon, la 1747, pe care o închină Patriarhiei din Antiohia în urma rugăminților patriarhului Silivestru. Domnitorul dăruiește bisericii și o parte de teren unde avea să fie construit hanul cu același nume. Patriarhul Silivestru construiește un an mai târziu un han cu odăi, destinat pentru negustori. Patriarhul îl roagă pe Grigore Ghica să ofere anumite scutiri pentru negustorii care vor locui în acel han sau veniți doar pentru desfacerea mărfurilor. Ca atare, la 11 octombrie 1748, domnul hotărăște ca toți negustorii ce vor locui în acel han să primească privilegii în urma cărora să nu mai fie nevoiți a plăti anumite taxe. Curtea hanului era una întinsă, dar biserica mică și neîncăpătoare. În 1844, în curtea hanului izbucnește un incendiu, producând pagube minore. În 1847 se arată necesitatea dărâmării a trei prăvălii ale hanului dinspre Podul Dâmboviței, dar și camerele dinspre vest. Retușat în următoarele 3 decenii, hanul dăuinuie până în 1875, când au început lucrările de canalizare și rectificare a Dâmboviței, în urma cărora hanul a fost dărâmat. Pe partea nordică a terenului s-a construit, mai târziu, „Societatea de tir”, transformată în Teatrul de Operetă. Biserica Sf. Spiridon Vechi este demolată în anul 1987 și reconstruită între 1992-1997. Este localizată astăzi în Piața Națiunile Unite.
Aga Constantin Bălăceanu, apropiat al răposatului Șerban Cantacuzino, era unul dintre succesorii la tronul Țării Românești. Acesta cere ajutor împăratului Leopold I al Imperului Habsburgic, iar boierul este înfrânt de către trupele lui Constantin Brâncoveanu, ajutat de către armata turcească, în vara anului 1690, la Zărnești. Brâncoveanu poruncește dărâmarea caselor lui Bălăceanu, iar pe fosta curte a acestora este conceput noul han. Locul în care avea să fie construit hanul era delimitate la sud de „ulița cea mare care ducea la poarta de sus a Curții domnești”, la est de biserica Sf. Dumitru și de ulița care mai târziu se va numi „Podul spre hanul lui Șerban Vodă” (ulterior Ulița Nemțească, azi - str. Smârdan), la nord de o uliță strâmbă și îngustă peste care se regăsea Hanul Zlătari, iar la vest de o mică uliță, ce se va numi ulterior Podul Mogoșoaiei.Brîncoveanu reține o mare parte din fosta curte pentru han, iar restul, „loc domnesc”, este dăruit la diferiți protejați. În 1714 cade voievodul, iar fiul lui aga Constantin Bălăceanu, Ion Bălăceanu, obține partea nord-estică a locului care nu fusese dăruită, unde se ridică biserica Stavropoleos. Boierul își sfârșește viața în 1737, iar fiicele lui redobândesc o parte din fostul loc, spre est, pe lângă biserica Sf. Dumitru.Fosta curte a Bălăcenilor rămâne neocupată pe latura sudică a Hanului Constantin Vodă până la „Podul de la Domnița Văcăreasca la Curtea Veche”, fiind dăruită mănăstirii Văcărești de către Mavrocordați. Acest loc este dat în folosință ca embatic, iar în final, în 1981, terenurile sunt expropriate de Primăria Capitalei. Construirea efectivă a hanului începe imediat după ce Constantin Brîncoveanu își consolidează scaunul domnesc, undeva în jurul anului 1692 și finalizat cel mult în 2 ani. Conform săpăturilor din 1978 din dreapta bisericii Zlătari s-au identificat pivnițele uriașe, adânci și boltite cu numeroase compartimentări ale vechiului han. Tot atunci s-au descoperit și urme ale unei canalizări interioare ce ar fi aparținut caselor Bălăceanu.Modelul de unde s-a plecat în construcția hanului Constantin Vodă a fost dat de către Hanul Șerban Vodă, aceste fiind la fel de mare din punct de vedere al numărului încăperilor. La fel ca și hanul Șerban Vodă, hanul Constantin Vodă este descris de către Ion Ghica (1879) având curți mari și pătrate, cu ziduri înalte și tari, având porți groase de stejar, căptușite cu fier, legate în piroane, șine și lanțuri, dar și cu clopotniță deasupra gangului. Planurile lui Fr. Sulzer (1781) și ale lui Borroczyn (1852) confirmă faptul că zidurile de vest ale bisericii Stavropoleos se alipeau de zidurile Hanului Constantin Vodă. Se cunoaște că până în 1708 toate veniturile hanului au fost încasate de către ctitorul său, Constantin Vodă. Ulterior se crede că hanul a fost dedicat bisericii Sfântu Gheorghe Nou al cărui ctitor a fost tot Brâncoveanu care, cu toate că avea un han în preajma sa, fiind foarte vizitată de înalții prelați din Orient, nu reușea a-și acoperi toate cheltuielile sale. Mai târziu, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, va fi administrat de către mănăstirea Văcărești. Acest eveniment a fost condiționat și de faptul că hanul nu a avut în mijlocul său o biserică așa cum se obișnuia, fiind unul dintre cele 7 mari hanuri bucureștene care nu avea biserici. În 1824 apar primele încercări de renovare a hanului, iar în urma incendiului din 1847 hanul își pierde o mare parte din trăinicie. În 1848, hanul cuprindea la parter 35 de prăvălii, iar la etaj 25 de camere spațioase cu un culoare de trecere în fața lor (planul hanului ridicat de A.R.Borroczyn). În 1849 are loc dărâmarea unei aripi a hanului. Cu toate că la etaj camerele nu mai erau date în arendă în totalitate și multe încăperi rămăseseră goale, la parter încă se mai practica negoțul. În 1852 se decide dărâmarea totală a hanului, acolo unde, începând cu 1850, se instalase cazarma Regimentului 2 de Infanterie. Mulți chiriași ai hanului se opun însă, iar în 1853 este numită o comisie care să evalueze situația. În 1860 este numită o a doua comisie de evaluare care decide în final demolarea hanului. Printre motivele invocate se numărau aspectul dezolant al acestuia, dar și starea avansată de degradare în care se afla. Hanul fusese dărâmat undeva între 1860 - 1861, iar pe locul său se instalase o piață publică, având același nume. Din vechea construcție a hanului a rămas doar o mică parte, alcătuită din două prăvălii și câteva odăi, situate pe latura sudică.După numeroase dezbateri între proprietarii prăvăliilor și primărie, aceștia sunt despăgubiți, iar în 1870 are loc dărâmarea și ultimelor componente ale fostului han. Pe locul lor se construiesc barăci de scânduri sau pânză care au jucat rolul de comedii printre care și teatrul „Alcazar”. Tot aici, pe colțul străzii Franceze de astăzi cu Calea Victoriei s-a deschis pe la 1867 și primul local al „Conservatorului de muzică și declamație”.În 1873, în aceeași piață se construiește mai târziu circul Suhr ce dăinuie până în anul 1877, atunci când este transformat în teatru. Între 1894 și 1900 pe locul acestui fost han și unei părți a Hanului Stavropoleos se ridică, sub arhitectul Alexandru Săvulescu, Palatul Poșelor, astăzi Muzeul Național de Istorie a României, iar pe latura nord-vestică, la intersecția străzilor Stavropoleos și Calea Victoriei, Muzeul Sportului.
Ctitorul hanului și al bisericii Stavropoleos este călugărul grec Ioanikie Stratonikeas din satul Ostanița, Epir care sosește în țară la începutul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, cu scopul de a strânge ajutoare pentru arhiepiscopia de la Poganianis. Spre deosebire de hanul de vis-a-vis, acesta a fost construit inițial, începând cu anul 1722, când călugărul, devenit între timp arhimandrit, cumpără un loc de casă în imediata apropiere a Mănăstirii Grecilor (Biserica Grecilor).Doi ani mai târziu, terenul arhimandritului se mărește, în anul 1725 fiind finalizată și mănăstirea cu același nume – Stavropoleos, iar în anul 1731 este finalizată și turla. Mănăstirea este mărită treptat pe baza numeroaselor donații venite din partea boierilor. Totuși, în urma unei descrieri din 1862, biserica este una mică, învelită cu olane de pământ, cu o turlă neimpunătoare. Până la secularizarea averilor mănăstirești din 1863, la conducerea mănăstirii trec șapte-opt egumeni, timp în care atât hanul, cât și lăcașul de cult se bucură de donațiile și mila domnitorilor și boierilor de atunci. Spre această mănăstire se îndreaptă foarte multe daruri, la sfârșitul secolului al XVIII-lea devenind una dintre cele mai bogate mănăstiri din țară. De amintit sunt veniturile mari în special din prăvălii, pivnițe, bălți, vii și moșii.În han este deschisă o școalaă grecească cu 38 de elevi (1838), în același an în care cade și turla bisericii în urma cutremurului. Noile tendințe ale negoțului bucureștean s-a repercutat în modul de dispunere a ferestrelor hanului. Ferestrele și ușile hanurilor în stradă erau la mare căutare, modificările care au fost făcute ducând la slăbirea rezistenței zidurilor acestora. După refacerea construcțiilor existente din anul 1861, se construiesc iar un grajd și un șopron, iar portretele ctitorilor sunt, din nefericire, în urma renovării, distruse. În 1863, lucrările de renovare sunt oprite. În 1871 are loc dărâmarea hanului. Biserica mai dăinuie și astăzi la intersecția străzilor Poștei și Stavropoleos.
Hanul Grecilor a fost construit la începutul secolului al XVIII-lea, iar acesta înconjura Biserica Grecilor sau lui Ghiorma Banul, existentă de la finele secolului al XVI-lea. Biserica lui Ghiorma Banul, situată între străzile Lipscani, Smârdan și Stavropoleos, a fost ridicată în anul 1560 în timpul domniei lui Petru Vodă cel Tânăr (1558-1568). Biserica este prima închinare arhiepiscopiei Pogoniani.Acesta era localizat peste drum de Hanul Șerban Vodă, pe fațada sudică a Uliței Mari. Ctitorul bisericii, Ghiorma Banul, nu apucă să contribuie la construcția hanului, acesta fiind ucis alături de alți boieri pe vremea lui Alexandru II Mircea, zis și „Oaie seacă”.Biserica lui Ghiorma Banul își schimbă numele în Biserica Grecilor, în 1638 apărând prima mențiune documentară sub acest nume, aceasta fiind închinată de Leon Tomșa către arhiepiscopia grecească Pogonianis, în scopul de a mulțumi călugării greci ce slujeau aici. Odată ce este închinată mănăstirii Pogonianis, sunt atrași tot mai mulți călugări greci care construiesc prăvălii și sporesc venitul bisericii.Nu se cunoaște data de clădire a hanului, dar se presupune că este după anul 1700. Arhiepiscopul de Pogonianis, Eftimie, dăruiește bisericii în anul 1716 o bucată de pământ, prin care se lărgește curtea mănăstirii și se construiește hanul. Lipsită de o relevantă sursă de bani, mănăstirea Pogoniani îl trimite în țară și pe emisarul Ioanichie Stavropoleos (în timpul domniei lui Nicolae Vodă Mavrocordat) care ridică biserica ce-i va purta numele, câțiva zeci de metri mai spre sud.Hanul nu a fost construit după un plan de asamblare cum a fost cel al hanurilor Șerban Vodă sau Constantin Vodă, ci a fost zidit treptat din mai multe construcții. La parterul hanului erau localizate prăvăliile, iar deasupra odăile de locuit. Hanul se compunea din două componente majore, una mai veche, situată în sud, pe fațada nordică a actualei străzi Stavropoleos și cea nouă, mai impunătoare, peste durm de hanul Șerban Vodă. În curte cuprindea și câteva case mai vechi, cu un rând de odăi.În biserica Grecilor s-a slujit până în 1858, atunci când egumenul Panaret o închide și o ruinează complet. În 1852, Sfatul Orășenesc își manifestă dorința de a demola unele dintre hanuri, printre care și Hanul Grecilor care devine, cu timpul, ruină. În 1881, terenul Hanului și al Bisericii Grecilor este scos la licitație, iar în 1882 hanul și biserica sunt dărâmate complet. Pe el este construit Palatul Societății de Asigurări, ulterior, Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, astăzi fiind sediul sucursalei Lipscani a B.C.R.
Renumitele fondacuri din lumea arabă cu ziduri groase, întărite cu contraforturi în care accesul era greu de realizat, apărat de o poartă de stejar, ferecată în fier, au constituit o sursă de inspirație pentru domnul Șerban Cantacuzino, în special modelele din Țarigrad-ul de atunci. Cu o suprafață de 7510 metri pătrați, hanul se desfășura la intersecția străzilor Lipscani (fațada principală, 105 metri lungime) și ulița din dreapta - Ulița Mare (70 metri lungime), mai târziu Ulița Germană (azi str. Smârdan). La vremea aceea, în partea stângă exista o fundătură numită Chirovici care primește mai târziu, după ce se deschide, numele de str. Eugeniu Carada. Construcția hanului începe în vara anului 1683 și este finalizată în 1685. Chiar și așa, o parte din construcție nu este finalizată în totalitate nici în 1686, „partea dinspre crivăț rămânând nezidită”. În cadrul acestuia au fost ridicate construcțiile principale cum sunt odăile, prăvăliile, pivnițele și magaziile. Celelalte anexe: grajduri, depozite de furaje, bucătării nu au putut fi finalizate nici până în 1688, la moartea voievodului, din lipsă de fonduri. Atunci este pus capăt lucrărilor de la han, iar fundul curții acestuia este închis.115 ani mai târziu (anul 1803), egumenul Visarion Lambriatis, face construcții noi pe terenul nefolosit până atunci. Biserica Hanul Șerban Vodă este construită în urma acestuia probabil în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Se presupune că ar fi fost o biserică micuță de tip paraclis, construită de către locatarii hanului. Localizată în curtea interioară a hanului, aceasta este avariată în urma cutremurului din 1838. Aceasta este dărâmată câțiva ani mai târziu, dar nu se știe cu exactitate data. La vremea aceea, hanul Șerban Vodă era cel mai extins, impunător și sigur han din București, dar și cel mai bine organizat din punct de vedere al divizării încăperilor sale sau ușurinței comunicării spre curtea largă unde intrau rădvanele cu mărfuri. Un inventar întocmit la 15 martie 1823 stabilește următoarele: 45 de încpăeri, peste 25 de magazii și 17 bucătării.. F. J. Sulzer consideră hanul ca „cel mai renumit” dintre cele șapte hanuri mari ale orașului, apărând și pe planurile din 1842, respectiv 1852 ale lui Vladimir de Blaremberg ca primul din cele zece hanuri „de căpetenie”.Aparținător al mănăstirii Cotroceni în anul 1873, hanul avea la parter 29 de prăvălii, 10 magazii, 20 de camere de locuit și patru săli mari, dar și cele două case situate în fundul curții, ctitorite de către egumentul Visarion Lambriatis în 1803. Aici se deschide în secolul al XVIII-lea prima spițerie din București de către armeanul Hagi Chiriac Arbut, iar, în 1848, este menționat tot aici și atelierul de dagherotipie a lui Johann Bauman. În perioadă următoare se se deschid în cadrul acestuia librării, magazine de băcănie și vinuri, dar și de lumânări de stearină. Peste drum de acesta își deschide prăvălia, în anul 1843, și Iosif Gebauer care se va ocupa de vânzarea instrumentelor muzicale. Acesta adăpostește tot în 1843 un cămin de fete sărace. Printre prăvăliile de aici se vindeau lichioruri, rom de Jamaica, dar și tutun sau țigări.Anul 1880 relevă, printr-o fotografie, forma și aspectul hanului, de patrulater cu clădiri pe fiecare latură a sa. Clădirea prezenta un singur etaj, iar curtea era una mare în care, probabil, staționau carele și trăsurile oaspeților. În urma războiului ruso-turc, odăile de sus ale Hanului Șerban Vodă sunt evacuate în anul 1829, iar acolo este instalat un spital. Cancelaria mănăstirii Cotroceni continuă să rămână în Hanul Șerban Vodă până în 1863.Multe calamități s-au abătut asupra hanului. Prima calamitate a fost Marele Foc din 1704, care lasă urmări asupra centrului comercial al Bucureștilor și îndeosebi Târgului de Sus. Totuși, pierderile nu au fost mari. Hanul arde iar în 1804. Masiv și bine închis la exterior, a fost apărat cum se cuvine și de focurile care au urmat. Acesta trece cu bine și peste Marele Foc din 1847 care a ars peste 2000 de prăvălii în Bucureștii de atunci. La vremea aceea avea acoperiș alcătuit din olane. Totuși, cutremurele au avut un impact mai puternic asupra sa, în special cel din 1802. Egumentul Visarion spune despre aceste cutremur că a avut loc în anul 1802, în 14 octombrie, la ora 7 și a distrus o parte din Hanul Șerban Vodă. Reparațiile încep cu două săptămâni mai târziu, dar sunt sumare și incomplete. În 1817 este semnată o anaforă pentru reconsolidarea hanului, el fiind considerat un pericol pentru trecători din cauza riscului de surpare. De această dată însă, reparațiile sunt mult mai trainice, nemaiamintindu-se de altele până în 1850. După 1850 este părăsit, iar după 1863 începe să incomodeze Bucureștii. Aspectul de cetate orientală, cu ziduri pline spre uliță nu se mai încadra în tendințele de evoluție urbanistică a orașului. Planurile edilitare bucureștene și noua viață economică i-au consemnat trecutul, în 1882 fiind dărâmat, pe locul său fiind construit între 1883-1885 palatul Băncii Naționale a României, construcție aflată în armonie cu clădirile de pe atunci.
Localizat în trecut pe Ulița Germană, actuala str. Smârdan, colț cu strada Doamnei, hanul a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la contactul cu strada Lipscani. Totuși, nu există nicio legătură între numele străzii și cuvântul grecesc „germanos” = german.Clădirea era una masivă, în formă de patrulater, cu o curte interioară și o poartă solidă la intrare.S-a remarcat prin marile și impunătoarele sale prăvălii. În 1863, chiar în prăvăliile din curtea interioară își avea locul Tipografia Națională a lui Ștefan Rasidescu, unde aveau să fie tipărite și publicate primele poezii ale lui Grigore Alexandrescu. Hanul devine, în aceleași decenii, hotelul Ghermani. Pe suprafața sa este localizată astăzi o parte din corpul și curtea de nord a Palatului Băncii Naționale.
Mănăstirea și spitalul Colțea au fost ctitorite de către spătarul Mihai Cantacuzionul, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino și fratele lui Șerban Cantacuzino. Conform unui epitaf din biserica Colțea, aceasta a fost construită între 1695-1698, spitalul fiind construit în aceeași perioadă, 1696-1697. Între 1709 - 1714 este construit și Turnul Colței, avariat în urma cutremurului din 1802. Ionnescu-Gion vorbește de 4 paraclise ale Colței: unul la han (biserica Sf. Ilie), unul la spital (biserica Colțea) și două ce nu au putut fi identificate.I. Ionașcu conduce la afirmația conform căreia, hanul Colțea ar fi fost construit începând cu anul 1746, pe locul unuia mai vechi. Cheltuielile de întreținere ale spitalului și mănăstirii nu mai puteau fi înteținute, așa că s-a hotărât construirea hanului cu același nume.Deși spațiul este unul restrâns, mult prea mic pentru construirea unui han de amploare, epitropii încep să cumpere locuri din preajma hanului. Concomitent cu aceste tranzacții are loc ridicarea și extinderea hanului până la sfârșitul anului 1748. Hanul era atât de întins, încât traversa actualul Bulevard I. C. Brătianu până aproape de biserica Sf. Nicolae-Șelari. Acesta se întindea, deci, de peste drum de biserica Colțea până la biserica Sf. Nicolae (actuala Biserică Bulgară, fost Kalinderu).Durând aproape un secol, viața hanului poate fi împărțită în trei etape. În primă instanță (1746-1785), hanul ocupă un loc de frunte în comerțul bucureștean în ciudat războaielor ruso-austro-turce sau e frecventelor ocupații străine. În următoarele decenii are loc o proastă administrare a acestuia de către eforie (1785-1802). Ultima etapă (1802-1848) marchează marele cutremur și anul de sfârșit al hanului, în urma căruia este demolat (Potra, 1985). În mijlocul hanului s-a aflat de la început o biserică cu hramul Sf. Prooroc Ilie. Aceasta a fost zidită între 1725-1730 și a dăinuit până în 1841, când a fost dărâmată. Puțin mai departe este contruită altă biserică, cu același hram, biserica Kalinderu, denumită până în 1895, biserica Hanul Colței (Potra, 1985). Astăzi nu a mai rămas nimic din vechiul han, iar biserica poartă numele de „Bulgară”.
Hanul Simion era localizat pe strada Blănari, în fața Hanului cu Tei. Din evenimentele hanului pot fi amintite vizita a doi clerici scoțieni în anul 1830, aflați într-o misiune de convertire a evreilor la creștinism, dar și originea arendașului, negustor grec. Acesta devine, mai târziu, hotel Simion.
Hanul Ion Românul era localizat în mahalaua Șelari, foarte aproape de biserica Sfântul Nicolae-Șelari. Acesta a aparținut serdarului Ion Eliad, fiind unul de dimensiuni mici. Hanul cuprindea numeroase prăvălii, acolo unde se comercializau, printre altele, renumite produse textile de tipul șervetelor, batistelor lino, dar și corvetelor de vară. Hanul este vândut în 1857 unor alți doi negustori. Deși George Potra (1985) identifică Hanul Zamfir ca fiind altul decât cel de mai sus, studiile recente au arătat exact contrariul. Mortu (2011) afirmă că hanul Ion Românul, denumit și Eliad, nu este altul decât Hanul lui Zamfir la care George Potra face referire, iar adevăratul Han al lui Zamfir era localizat pe colțul străzii Băcani cu Blănari, acolo unde, mai târziu, a fost construit Hotelul Kiriazi. Hanul Ion Românul era localizat la est de Biserica Sfântul Nicolae-Blănari, fiind cel mai vechi han negustoresc din București, primele atestări documentare datând de la începuturile secolului al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea apare ca proprietate a mănăstirii Sărindar.Este șubrezit de către cutremurul din 1802 și grav avariat în urma focului din 28 august 1804. Hanul este dat în arendă lui Athanasie Dumitru care se angajează să îl reconstruiască. Reconstruiește hanul împreună cu alte câteva prăvălii pe care le vinde altor negustori. Succesul nu este cel scontat de către niciuna dintre părți, o parte din fostul han fiind demolată. În ultimele sale decenii de viață, comerțul în han a fost unul redus. Acesta este dărâmat în 1935, iar o parte din coloanele sale alcătuiesc acum Clubul A.
Botezat după cei câțiva tei pe care îi avea în curte, hanul de mai sus era localizat între străzile Lipscani și Blănari, pe actuala stradă Hanul cu Tei. Construit în 1833 de către Ștefan Popovici și Anastasie Hagi Gheorghe Polizu, acesta este localizat pe fostele prăvălii, dărâmate ulterioar de comun acord de către cei doi asociațiHanul este împărțit de către proprietari doi ani mai târziu: Polizu ia cele 14 prăvălii de vest, iar Popovici cele 14 de pe fațada de est. Fiecare era răspunzător prin administrație proprie de partea sa de proprietate chiar și în cazul unor stricăciuni. Prăvăliile aveau bolți mari și se iar dedesubt cuprindeau pivnițe adânci. Ferestrele prăvăliilor erau închise în timpul nopții.Construcția devine o destinație de top pentru marii negustori din capitală. Printre marfa comercializată se număra tutunul turcesc, produsele textile, dar și cele angrosiste. Scapă teafăr în urma incendiului din 30 ianuarie 1871. Este renovat în întregime sub forma pe care a avut-o odinioară în anii '75. Astăzi apre sub formă de strada cu același nume, adăpostind terase cu restaurante, dar și o galerie de artă.
Construcția este clădită după modelul Hanului cu Tei în urma unui contract semnat de către Anastasie Hagi Polizu și Dimitrie S. Petcovici, fiecare urmând a avea jumătate din proprietate. Hanul ajunge chiar în același an în posesia lui Constantin Hagi Tudorache care se asociază cu alți doi negustori, Leon Manoach și George San Marin. După moartea lui Constantin Hagi Tudorache din 1855, ajunge în posesia Elizei Tudorache (Plagino). Este refăcut și extins în Pasaj Comercial. Hanul era localizat pe strada Gabroveni, nr. 15. Astăzi găzduiește un centru cultural și recreativ, deschis în 2014, denumit impropriu „Hanul Gabroveni”, adevăratul han Gabroveni fiind situat vis-a-vis de acesta, de cealaltă parte a străzii.
Localizat pe Ulița Gabroveni, pe o porțiune din fostul teren al Curții Vechi, hanul, la fel ca și strada, își trag numele de la negustorii bulgari din Gabrovo care obișnuiau să poposească în acea parte a Bucureștilor. Hanul era unul mic, fără prăvălii, de popas, în special pentru călătorii din sud. A purtat și numele de „bezesten”.Clădit undeva la începutul secolului al XIX-lea, acesta își trăiește perioada de glorie între 1825 - 1850, în ciuda nenumăratelor încendii prin care a trecut. Este reparat și renovat în nenumărate rânduri, iar după 1900 devine „Hotel Gabroveni-Universal”. Astăzi găzduiește clubul de noapte Fire.
Prima atestare documentară a hanului este undeva în anul 1800, pe malul stâng al Dâmboviței, pe un petic din fosta Curtea Veche, la intersecția dintre Ulița Franțuzească cu Podul Calicilor. Acesta ar fi fost construit de către un boier și închiat mănăstirii Cotroceni, el figurând, mai târziu, în posesia mănăstirii Cotroceni. Nu se cunosc capacitatea hanului sau alte informații viabile, ci doar faptul că aici se găsea o cafenea, o tutungerie, dar și o râșniță sistematică pentru măcinatul cafelei, printre primele din București. Hanul arde din temelii în 1838, dar terenul păstrează numele său pentru mult timp. În deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea, terenul hanului este parcelat și vândut mai departe. Deși se presupune că ar fi fost distrus până în secolul acela, hanul apare pe planul Borroczyn din 1852. Construcția de astăzi reprezintă o replică la fostul han, aflată actualmente în renovare.
Hanul Verde era localizat peste drum de Hanul Roșu, pe strada Franceză (atunci Ulița Curtea Veche nr. 18), pe un petic din fostul palat voievodal Curtea Veche. După Giurescu (1979), acesta este atestat documentar abia în anul 1852. Carol Pop de Szathmari își are aici primul sediu ca pictor și fotograf până în 1864, iar în 1852 apare cabinetul medical al doctorului Eduard Spech. Pe locul său este ridicat „blocul Potcoava” (1934), devenit mai târziu magazinul Mobila.
Clădirea este construită în anul 1806, tot atunci când Manuc-Bei se stabilește în București și devine spion al Rusiei. Contrar marilor hanuri bucureștene din secolul al XVIII-lea, hanul lui Manuc avea o altă înfățișare, mai atractivă, cu o parte interioară din lemn, având galerii cu arcade sculptate și cu balustrade din lemn. Stilul era unul tipic oriental.Terenul pe care este construit hanul a făcut parte din fosta Curte Domnească, alături de alte petice ce s-au vândut la licitație în ultima parte a secolului al XVIII-lea. Totuși, nu se cunoaște cum a intrat Manuc Bei în posesia acestui teren. Pe 16 mai 1812, în acest han se seamnează tratul de pace al războiului ruso-turc. După 10 ani, în 1816, Manuc scoate hanul la vânzare, dar moare pe neașteptate în 20 iunie 1817.Hanul cuprindea subsolul, parterul și două etaje. La etaje se găseau peste 100 de camere de locuit, la parter erau localizate prăvăliile, în număr de peste douăzeci, magaziile, grajdurile, remizele pentru vehicule, dar și un tunel cu o capacitate de 500 de persoane. La etajul întâi locuiau călătorii în trecere, iar la cel de-al doilea cei ce poposeau mai mult de șase luni în oraș. La subsol se găseau cincisprezece pivnițe boltite.Singurele anexe ale hanului construite ulterior au fost cele 16-20 prăvălii de pe latura sudică după canalizarea Dâmboviței. După moartea lui Manuc, hanul ajunge în posesia soției sale și, ulterior, fiului său, Murat Manuc. În urma cutremurului din 1838, fațada din sud suferă avarii și este refăcută în urma presiunilor exercitate de către arhitectul orașului de pe atunci.Hanul este vândut undeva în jurul anului 1842 de către fiul lui Manuc, Ioan Murat, pitarului Dimitrie Economu și asociaților săi. După moartea acestuia, o parte din han (încăperile interioare de la parter și etaj ale hanului, o cafenea, birtul, pivnița) este dată în arendă de către asociații săi în anul 1860.Timp de 3 luni, în 1842, în han este instalat sediul Sfatului Orășenesc, iar un an mai târziu se hotărăște construirea unui han solid peste Dâmbovița în fața hanului, al cărui arhitect a fost Xavier Villacrosse. Podul este finalizat în 1844.Între magazinele care se găseau în han chiar la începuturile sale erau cele de parfumuri, covoare sau chiar mătase. Mai târziu (1864), au fost aduși și papagali din Hamburg spre comercializare. Tot acolo, Constantin Ștefanide deschide la etaj un birou de traducător. În anunțurile firmei, hanul apărea sub numele da Hanul Iconomide. La 1860, hanul se prezenta astfel: un palat de lemn, cu două etaje și tot atâtea rânduri de galerii și o scară mare. Era un loc de întâlnire al multor negustori de toate buzunarele (pictorul francez Auguste Lancelot, vizitator al Bucureștilor). Hanul este scos la vânzare în jurul anilor 1861-1862 și este achiziționat de către Lambru Vasilescu. Acesta reface hanul și îi dă numele sugestiv „Hotel Dacia”. Hanul se redeschide în 1874 sub numele de „Marele Hotel Dacia” (Grand Hotel de la Dacie).Hotelul Dacia dispunea de două săli mari, utilizate la diferite ocazii. Aici se organizează un teatru sub direcția lui I. D. Ionescu între 1878-1880. După 1880, în sala Dacia continuau balurile mascate de trei ori pe săptămână care rămâne, până în preajma primului război mondial, locul de întâlnire ale marilor partide politice de pe atunci. După moartea lui Vasilescu din 1881, hanul este vândut la licitație și intră în posesia lui Al. G. Băicoianu până la decesul său din 1916, când rămâne moștenire copiilor săi. Astăzi cuprinde un restaurant și o terasă, iar hotelul este în curs de restaurare.
Situat pe fosta stradă Bazaca, hanul a fost construit de către neamțul Bezaca, fost comandant al cancelariei armatei imperiale din Principate. Clădirea a fost ridicată pe locurile cumpărate de către Bezaca, imediat după pacea din 1812, acesta stabilindu-se în București. Nu se cunosc alte date despre forma hanului din trecut, devenit între timp Bazaca, nume ce îl va purta și strada Bazaca, vestită pentru numeroasele și diversele sale magazine printre care și magazinul lui Theodor Atanasiu „La Vulturul de mare cu peștele în ghiare”. Pe locul fostei strade Bazaca se găsește astăzi sucursala BRD – Strada Halelor.
După cronica lui D. Grecianu, hanul și biserica nu au același ctitor și nu au fost clădite în același timp. Ambele au fost însă reconstruite de către Constantin Brâncoveanu. Cert este că biserica Sf. Gheorghe Nou apare prima, fiind situată în mijlocul târgului. Nu se cunoaște cu exactitate când a apărut pentru prima oară biserica sub acest nume. Se estimează că, inițial, biserica a fost construită din lemn, având la temelie piatră de râu. În prima jumătate a secolului al XVI-lea este construită o nouă biserică, din zid, mult mai încăpătoare. Ctitor este desemnat de către cronicarul Radu Greceanu boierul Dobruș Banul.În secolul al XVII-lea, Panait Nukusios Mamona, foarte bogat și vestit dragoman al Porții Otomane, reface biserica după modelul bisericii de pe dealul Stenimachos, din insula Halki, iar la începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1707, apare în starea sa actuală, reconstruită din temelii de către Constantin Brâncoveanu. În secolul al XVII-lea, Panait Nukusios Mamona, foarte bogat și vestit dragoman al Porții Otomane, reface biserica după modelul bisericii de pe dealul Stenimachos, din insula Halki.Același Nicusios construiește între anii 1670 și 1672 hanul, reconstruit aproape trei decenii mai târziu (1697) de către Constantin Brâncoveanu. Fiind așezat în apropierea a celor mai importante trei târguri: Târgul din Năuntru, Târgul de Sus și Târgul Cucului, dar și pe stângă Podului Tîrgului de Afară, a jucat un rol determinant în istoria și evoluția ulterioară a Bucureștilor după Hanul Șerban Vodă. Odată cu apariția hanului Colței se pierde treptat importanța sa economică. Începând cu secolul al XVIII-lea, este instalată în han și o tipografie, iar alte camere sunt închiriate ca prăvălii pentru negustori. Trăinicia lui va fi pusă în valoare și în urma cutremurelor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, când hanul încă rezistase acestor calamități.Incendiile numeroase pun capăt existenței sale. Acesta este avariat în urma incendiului din anul 1804, izbucnit chiar în incinta hanului, dar și incendiului din 1835 care arse târgul de la spitalul Colțea până la Piața Bărăției. Acesta arde în urma incendiului din 23 martie 1847, rămânând doar zidurile. Sub domnia lui Bibescu, zidurile sunt demolate iar pe locul său se construiește o grădină după planul maiorului Borroczyn.
Construit în penultimul deceniu din secolul al XVIII-lea (1784-1789) de către Hagi Dumitrache Papazoglu, era localizat în mahalaua Sf. Gheorghe Vechi (Florescu, 1935). Deși era inițial proiectat a fi construit în mahalaua Șerban Vodă, în apropierea hanului domnesc cu același nume, acesta a fost localizat, în cele din urmă, pe Ulița cea Mare (Podul Tîrgului de Afară) și se întindea până pe Ulița Zarafilor. Hanul nu era unul mare, acesta având câteva prăvălii, sub douăzeci de camere de locuit, cârciumă cu birt, cafenea și două pivnițe. După moartea lui Papazoglu, acest rămâne în posesia nepoților săi. Acesta este avariat de către cutremurele din 1804 și 1838 și mistuit de către „marele foc” din 1847, rămânând abandonat. Pe locul său este ridicată o clădire grandioasă de către generalul Răzvan Sechelarie, grav afectată de către cutremurul din 1977.